În ultimul film din seria „Misiune: Imposibilă”, protagonistul Ethan Hunt se confruntă cu o inteligență artificială periculoasă. Însă, pentru economiști, acronimul IMF aduce cu totul alte asociații – Fondul Monetar Internațional. Spre deosebire de agenția fictivă, FMI-ul real intervine ca mecanism de salvare pentru statele aflate în criză economică.
Atunci când o țară înfruntă probleme grave ale balanței de plăți, semnarea unui acord cu FMI devine esențială. Împrumuturile acordate reprezintă doar o parte minoră a soluției. Valoarea adevărată constă în acordul însuși, care servește ca garanție pentru alți creditori că națiunea respectivă își va reforma politicile economice.
Condițiile impuse de FMI urmăresc să modifice comportamentul economiei în ansamblul său, nu doar suma acțiunilor individuale. Această abordare își are originea în lucrările economistului John Maynard Keynes, care a demonstrat că ceea ce este benefic pentru un actor economic individual poate fi dăunător colectiv.
Keynes a evidențiat un paradox fascinant: în timp ce economisirea este o acțiune prudentă la nivel individual, dacă toți cetățenii o adoptă simultan, rezultatul va fi scăderea consumului, reducerea cererii agregate și creșterea șomajului. Același principiu se aplică și în perioade de recesiune: firmele și angajații care reduc cheltuielile pentru a se proteja individual, amplifică colectiv criza economică.
Soluția keynesiană presupune intervenția guvernamentală contra-ciclică. În fazele de recesiune, statul trebuie să stimuleze economia prin cheltuieli publice sporite, compensând retragerea sectorului privat. În perioadele de expansiune, trebuie să tempereze excesele prin politici fiscale restrictive. Această abordare a fost aplicată și în România, mai ales sub presiunea organismelor internaționale.
